Peste cateva saptamani incep examenele de admitere la facultate. Fiu-meu vrea sa devina politehnist si se pare ca va fi cazat, pentru examene cel putin, in Regie. Si mie cuvantul “regie” imi provoaca amintiri. Una dintre ele va fi impartasita in randurile de mai jos, putin romantata.

Pentru ca sesiunea de vara fusese prea scurta pentru a putea lua toate examenele, nicidecum pentru eram pe dinafara cu materia, a trebuit sa revin in Regie si in toamna. Si nu singur. Ma insoteau inca doi prieteni constanteni. Parintii mei dar si ai celorlalti doi prieteni stiau ca avem cate o restanta, asa ca urma sa revenim in Constanta in maxim 2 – 3 zile, in functie de programarea examenului. Fiecare avea mai multe restante, dar informatia era tinuta doar pentru noi, asa ca parintii au considerat ca pentru o perioada asa de scurta de timp este suficienta o suma direct proportionala de bani, adica scurta. Primul prieten a reusit sa isi ia cele trei restante si s-a indreptat victorios catre casa. Eu si celalalt prieten mai aveam de suferit.

Dupa mai mult de saptamana de stat in P5 intr-o camera in care intram pe furis, prin spatele caminului, am ajuns cu banii pe zero. Mai aveam doua zile de stat in Bucuresti, cu tot cu reexeminari, pentru ca am ajuns si la reexaminari sau, cum se spunea pe vremea aia, in rere. Doua zile nu pareau foarte lungi in conditiile in care aveam cel putin ceva de mancare. Nu numai ca nu mai aveam nici un ban si nimic de mancare, ramaseseram si fara sapun si fara pasta de dinti, nu mai aveam nici macar un tricou curat, situatia era aproape disperata. Si cand spun ca era aproape, ma gandeam la cartea din maneca pe care presupuneam la ora aia ca o am.

Maica-mea avea un var, care locuia pe undeva intre Crangasi si Armata Poporului, cam la jumatate de ora de mers pe jos din Regie. Fratele lui, tot var de-al maica-mii, facuse Institutul de Marina din Constanta si noi am fost singurele rude din Constanta. Ne vizita, il ajuta mama cu ce putea, era o relatie buna intre veri. Cand am dat admitere chiar am stat la in Crangasi trei zile, cat au durat examenele, ca asa se ajuta verii. Pentru ca toate solutiile de supravietuire disparusera, am inventat solutia de avarie: varul. Aproape lesinati de foame, nespalati de doua zile, impreuna cu prietenul meu constantean, am plecat pe la 7 seara spre Crangasi. Ideea era cam asta: salut varule, el e un prieten, mai avem o zi doua de stat in Bucuresti si pentru ca nu te-am vizitat tot anul, am venit in seara asta sa ne luam ramas bun. Ne vedem urmatorul an universitar, poate ne vedem la noi daca veniti la mare, prostii din astea, ca sa putem ajunge la ce ne doare. A, inca ceva, de doua zile nu curge apa calda in Regie asa ca, daca poti, poate putem face un dus la tine. Daca e… Asta era sfarsitul scenariului, cu dusul. Inceputul era cu masa. Cam asa asteptam sa se intample, cu varul maica-mii placut surprins ca ne vede la usa lui, hai baieti ca ne-ati prins la masa sau ca urmeaza sa mancam, nu vreti si voi sa mancati ceva, noi ba da, infulecam tot, sarut mana pentru masa, apoi dusul si misiune indeplinita. Si lucrurile puteau decurge asa, chiar incepusera conform celor inchipuite de noi.

La prietenul meu acasa, unde ne-am retras doua saptamani inainte sa dam la facultate, pentru a recapitula, nu exista sa vina cineva si sa plece nemancat. Insista maica-sa atat de mult incat, chiar daca mancasei cu jumatate de ora inainte, mai mancai cel putin o portie. La mine acasa la fel. Nu exista sa o refuzi pe maica-mea sau pe bunica-mea, deveneai dusmanul lor instantaneu.

Ma gandeam ca asa e la toata lumea. Inainte sa plec la Bucuresti la facultate mi-au spus ai mei sa fiu descurcaret, sa nu ma fastacesc, sa vorbesc cu toata gura, daca vreau ceva sa spun ca vreau ceva-ul ala, ca nu gandeste altul in locul meu, toate sfaturile pe care le pot da parintii unui adolescent. Poate ca de foame, poate de fastaceala, am uitat sfaturile astea cand am ajuns la verisor. Poate ca prietenul meu nu uitase sfaturile de la ai lui, dar nu putea sa spuna nimic pentru ca eram la un neam de-al meu, nu de-al lui. Asa ca, dupa ce i-am deranjat de la cina (cartofi prajiti cu copane si cu salata) si ne-am facut loc la masa, a venit si intrebarea pentru care eram acolo: mancati ceva? Va e foame? Raspunsul a venit aproape instantaneu de la mine: nu. Asteptam ca dialogul sa continue. Haideti, va rog, macar putin, sa nu va uitati la noi cand mancam, chiar daca nu va e foame. Surprinzator, dialogul nu a continuat, asa ca a urmat un specatacol la care nu vreau sa mai particip niciodata. I-am vazut cum mananca, cred ca le-am numarat inghititurile, noi nu am luat nici o gura pentru ca nu a insistat nimeni, ne-am ridicat impreuna de la masa, am uitat si de dus, ne-am luat ramas bun, am ajuns sleiti in camera, am mutat un dulap si doua paturi pentru ca stiam ca erau scapate niste monede pe dedesubt, am cumparat o paine de la 290, cel mai apropiat magazin de camin si am supravietuit. A urmat o calatorie CFR cu nasul, care ne-a inteles prieteneste dupa ce i-am spus povestea, nici macar nu a trebuit sa fugim de el prin tot trenul. Nu ii reprosez nimic varului, doar mie am ce sa-mi reprosez, oamenii nu a gresit cu nimic, eu am gresit raspunsul la intrebarea pusa corect.

De atunci am invatat un salut care e valabil intre prieteni si acum. Cand ne vedem nu ne spunem buna seara sau salut, incepem direct si firesc cu urmatoarea urare: mancam si noi ceva?