Cand eram in scoala primara mergeam de trei ori pe saptamana la antrenament la fotbal, la Parcul Pionierilor, pentru ca mai toti copiii de la bloc faceau sport si eu la fel ca ei. Faceam antrenament pe unul din cele doua terenuri de handbal, acoperite cu un strat vechi de bitum, cel mai rugos bitum din universul cunoscut, asa ca daca se intampla vreodata sa cad eu sau sa cada vreun coleg de-al meu de antrenament, rana nu se vindeca in mai putin de doua saptamani, dar nu despre asta vreau sa povestesc. Langa terenul pe care jucam noi fotbal sau un sport care voia sa semene cu fotbalul, faceau antrenament fetele de la handbal si de la antrenorul lor am auzit prima data de termenul ”suveica”: insemna ca fetele urmau sa faca niste pase foarte rapide in timp ce isi schimbau locurile intre ele, ceva neinteles pentru viitorii potentiali fotbalisti, dar mai estetic decat schemele actualilor potentiali fotbalisti. Frumos cuvant, mi-am spus, chiar daca nu avea nici o legatura cu sportul.
In fiecare vacanta de vara mergeam la niste surori de-ale bunica-mi, chitci se numesc in ucraineana, dar nu stiti voi, la Siminicea, in judetul Suceava, care aveau razboi de tesut sau la niste veri de-ai mei de-ai lui nea Valentin, frate de-al maica-mi, care aveau alta bunica, din partea mamei lor, care avea si ea un razboi de tesut, care folosea in mod special o suveica, tot in judetul Suceava, dar mai la oras, la Gura Humorului. Dar nici despre suveica aceea nu vreau sa povestesc, doar voiam sa spun ca stiam despre ce este vorba.
Acum cativa ani am auzit din nou vorbindu-se despre suveica, de data asta intelegand ca este vorba de un termen financiar, dar nu bancar, despre care voi explica mai jos. Sa spunem ca cineva se afla intr-o situatie de jena financiara, avand de inapoiat niste bani imprumutati, bani care urmeaza sa fie dati intr-un termen foarte scurt. Neavand banii, acesta se duce la un prieten si se imprumuta cu acea suma sau cu o suma putin mai mare si scapa de rusine, dar stie ca nici prietenului nu are de unde sa ii dea banii la termenul stabilit, asa ca inainte de a veni data de restituire se duce la un alt prieten si se imprumuta cu suma pe are o datoreaza sau cu o suma putin mai mare si isi mai spala inca o data rusinea. Daca acel cineva nu castiga la loto sau nu are noroc de o mostenisre sau daca intr-un termen foarte scurt nu isi gaeseste un job pe cateva mii de eruro pe luna, toata aceasta activitate poarta numele de suveica, pentru ca aceasta definitie prinde viata si vrea sa traiasca cat mai mult, la fel ca in “Gena Egoista” a lui Dawkins.
Ma pot lauda ca nu am jucat niciodata la pariuri sau la pacanele, nu am jucat jocuri pe bani, si asta ori din cauza educatiei – putin probabil, ori din cauza faptului ca sunt un fricos financiar. Chiar ma gandeam cat de obositor este sa faci suveici si cat de norocos am fost ca nu am facut. Si cum ma miram eu in mintea mea, laundandu-ma ca nu sunt labil investitional ( expresie inventata chiar de mine in timp ce scriu) mi-am adus aminte de prima pseudosuveica pe care am facut-o in copilarie. Nici nu stiam cum se numeste, dar am facut-o. Si cred ca datorita ei sau din cauza ei nu imi plac acum suveicile financiare sau de orice alt fel, daca exista.
Pentru ca dimineata mergeam la antrenament si dupa amiaza mergeam la scoala si pentru ca se faceau ore si sambata, timpul de joaca era tare pretios si nu voiam sa pierd din acest timp, de aceea cand o data la doua duminici ma trimitea taica-meu sa umplu sifoanele muream de ciuda pentru ca trebuia sa stau la coada cam jumatate de ora pentru putin dioxid de carbon. Aveam doua sifoane verzi, acoperite cu sarma cu ochiuri mici si verzi, ca toate erau de culoarea sticlei, pentru siguranta celui care le umplea, adica nenea care umplea sifoanele si pentru siguranta celui care le golea, adica taica-meu, asa ca le luam pe ambele sifoane in ambele mele maini, sunam la soneria unui vecin, lua si el el sifoanele si mergeam in cartier sa le umplem. Taica-meu mai bea cate un sprit, dar era un jucator mediocru, nu ca tatal prietenului meu din bloc, care era profesionist, si din cauza asta era pregatit cu doua sifoane de sticla verde, acoperite cu sarma cu ochiuri mici si verzi si cu inca doua sifoane mult mai mari, facute din inox de un alt vecin care lucra in port. Puneam sifoanele in carutul de butelii care ii apartinea vecinului si maream ritmul de mers spre centrul de umplere a sifoanelor din cartier. Sau, cum spunea nemuritorul Topescu, maream strocul. Canoistii si caiacistii stiu despre ce vorbesc.
Intr-o astfel de duminica ghinionista, dupa ce am umplut toate sifoanele, eu doua din doua, prietenul meu patru din patru, in drum spre casa ne-am oprit sa cascam gura la niste baieti care jucau victoria pe unul din terenurile de fotbal din cartier. S-a intamplat sa ne stim cu baietii pentru ca invatau la aeeasi scoala cu noi si am format doua echipe care aveau nevoie fiecare de o poarta. Am pus eu un sifon pe post de bara, vecinul meu a pus si el un sifon pe post de cealalta bara, am jucat o ora fotbal si ne-am indreptat, impreuna cu carutul de butelii, spre casa, vecinul cu patru sifoane din patru, eu cu unul din doua, pentru ca sifonul meu a ramas pe post de bara. M-a asteptat prietenul in fata blocului, am dat un sprint pana la stadion dar nu am mai gasit bara de care eram atat de mandru cu cateva minute inainte, pentru ca bara era deja jumatate in paharul de vin al tatalui fostului meu adversar. Sau asa vreau sa cred. Taica-meu nu prea m-a batut in copilarie si tocmai din acest motiv nu stiu de ce am luat decizia de a-l minti, de frica sa nu ma bata. Paradox. I-am zis vecinului si prietenului meu sa imi dea unul din sifoanele de sticla pentru a putea sa urc cu doua bucati, asa cum ma astepta taica-meu, si el sa urce la el in casa cu trei sifoane, ca nu credeam ca va observa taica-sau. Bineinteles ca urma sa ii dau sifonul oricand taica-sau avea nevoie de el. Asa am facut si in cateva minute am uitat de problema, era ca si cum nimic nu s-a intamplat. Dupa cum am zis, taica-meu era un bautor mediocru in timp ce taica-sau era inaintas fruntas asa ca dupa doar cateva zile a batut prietenul meu la usa si mi-a spus ca are nevoie de sifon, sifon pe care i l-am dat, pentru ca era al lui, dar pe care nu voiam sa i-l dau pentru ca taica-meu avea si el programat un sprit cu un coleg de munca. Am luat de la un alt vecin, mai putin inaintas, un sifon gol de sticla verde, l-am umplut in treizeci de minute pentru tata si pentru oaspetele lui, si asa a mai trecut o saptamana. Deja jucam la mai multe capete, cand facea vecinul de la patru un sprit trebuia sa ma prezint cu sifonul, apoi sa il umplu, cand facea vecinul de la trei un sprit trebuia sa am CO2 pregatit, cand facea taticu’ un sprit trebuia sa nu il dezamagesc. Dupa cateva saptamani m-am predat, pentru ca simteam ca clachez psihic, mai ales ca nici notele de la scoala nu ma ajutau, si i-am povestit lui taica-meu prin ce drame am trecut in ultima perioada de timp din cauza unei simple bari de fotbal de pe un teren improvizat, din cauza unei simple suveici cu sifon. Nu stiu daca am mai spus, taica-meu a fost cel mai bun prieten al meu, dar l-am cunoscut ca prieten mai tarziu decat merita si mai usor decat credeam. Asa ca cel mai bun prieten al meu din perioada aceea a dat-o putin in teologie, adica mi-a dat cativa cristosi si cateva cruci, apoi a dat-o in etica, o stiinta mai putin cunoscuta in perioada respectiva dar care, in rezumat, spunea urmatoarele: daca ma mai minti, eu te-am facut, eu te omor. Anacolut se numeste acum, sintactic vorbind, frica de bataie se numea atunci si se numeste si acum, copilareste gandind.
Acum realizez inca o data, poate in mod adevarat pentru prima data, de ce sunt suveicile obositoare. Nu doar cele financiare. Toate.
