Prin anii ’80 a rulat un film romanesc care se intitula ”Toamna bobocilor”, dupa proverbul romanesc aproape cu acelasi nume, proverb care spune ca ”Toamna se numara bobocii”. Cand eram in facultate radeam de vorba asta pentru ca nu am avut nici un an in care sa nu numar cel putin o restanta, restanta numita, cu inertia inevitabila a comunismului care inca salasluia in noi, boboc. De aceea, intre colegii mei politehnisti, ne intrebam cum stam cu bobocii si raspunsul venea inevitabil, pentru ca se stia despre ce e vorba si la ce ne refeream: eu am doi bobocei, tu cum stai? Eu am fost mai strangator, trei bucati, dar cred ca o scot la capat.

Azi m-a anuntat si baiatul meu ca pleaca maine la Bucuresti, la facultate, pentru ca mai are de dat o jumatate de examen, un partial cum se spunea atunci si cum cred ca se spune si acum. Imi aduc aminte ca aveam colegi care le spuneau parintilor ca merg in toamna la facultate nu pentru restanta ci pentru marire, o minciuna din punctul meu de vedere, o lipsa totala de minciuna din punctul lor de vedere, argumentata prin simplul fapt ca trecerea de la nota 4 obtinuta la examenul din vara la nota 5 obtinuta in toamna este o marire de 1 punct. De aia sunt apreciati inginerii.

Am plecat si eu la un inceput de toamna la Bucuresti sa vad ce mai fac ultimii 2 boboci pe care ii aveam de numarat in toamna, boboci ramasi unul din iarna si unul din vara. Ai mei stiau ca am o singura ”marire”, asa ca am plecat pentru o singura zi cu cativa bani in buzunar. A trebuit sa stau aproape o saptamana, cateva zile in camin, inca 2 zile la un coleg si prieten si la final, cu sacii in caruta si cu anul universitar promovat atat pe coate cat si pe genunchi, adica aproape taras, am sarbatorit in cea mai infecta bodega din Regia din anii aia, la prima carciuma pe dreapta dupa ce treceai podul din R1 spre Rectorat, la celebra Valerica. Am crosetat cateva Gambrinus impreuna cu colegii, apoi mi-am luat geanta cu cateva tricouri, unul al meu restul de la Bebe, mi-am mai luat si ramas bun de la colegii care inca sarbatoreau si m-am indreptat vertiginos si pe jos catre gara, vertiginos datorita berilor si pe jos datorita lipsei acute de cascaval. M-am urcat in trenul de Constanta in ultima secunda si mi-am zis in mintea mea ca ce a fost mai greu a trecut: fentasem inca un an de facultate si tot ce trebuia sa fac era sa ajung acasa. Am gasit si un loc intr-un compartiment pentru ca sezonul turistic de la mare era pe terminate, am reusit sa trag si un pui de somn pentru ca oboseala incepuse sa isi spuna cuvantul, atat oboseala din cauza invataturii cat si cea din cauza de Valerica. Aproape de Ciulnita apare Nasul. Nu era prima oara cand foloseam aceasta metoda pentru a calatori cu CFR-ul, asa ca nu prea aveam emotii. Era, insa, prima data cand imi doream sa merg cu Nasul si, in acelasi timp, doream sa merg si fara nici un ban. Nu ma avantaja deloc nici mirosul de bere pe care chiar si un Nas putin consumat, ca orice Nas din vremurile alea, il putea simti fara mari eforturi. Am inceput cu vorbele pe care le aveam de fiecare data la mine, ca nu am bani dar sa aiba incredere ca ma asteapta niste prieteni si, imediat ce cobor din tren in Constanta, ii dau ceea ce aveam a-i da, ca am avut niste necazuri cu un profesor care imi voia raul si de aia a trebuit sa stau mai mult la camin si am cheltuit toti banii, am bagat-o si pe aia cu hai Nasule, ca si matale cand erai student cred ca tot asa mergeai, cu Nasul. Am incercat si pe sensibilitati si pe caterinca si pe promisiuni mincinoase si pe promisiuni care pareau oneste, nimic. Cred ca am dat despre cel mai principial si cel mai vertical Nas pe care il posedau caile ferate romane. A venit cu politia TF si m-a poftit sa cobor la Ciulnita, nu inainte sa imi dea si o amenda consistenta, cu un proces verbal pe care am incercat din rasputeri sa nu il semnez, sa il contest macar la nivel declarativ dar, ca vorba celebra din filmul Rambo subtitrat in limba turca: ioc sansa, Rambo. Mi-au spus vechii militieni imbracati in haine de proaspeti politisti ca imi pot pune in carca stationarea trenului si etc si etc. Am coborat din tren in minunata si neuitata gara Ciulnita.

Gara era inconjurata doar de intuneric, din toate partile, nici macar din cer nu lumina nici o stea. Asta din punct de vedere vizual. Din punct de vedere olfactiv a fost ca intr-un carusel: miros de bere si de urina, miros de ragaiala de mititei, chiar daca era pustiu in jurul meu si, cel mai greu mi s-a parut mirosul deznadejdii care, indubitabil, venea de la mine.

Dupa cateva ore de cea mai mare singuratate dintre singuratati si de cea mai mare saracie financiara, de un bombardament continuu al gandurilor si simtirilor contradictorii, dupa cateva ore in care a disparut atat mirosul de bere cat si tot ce mai putea fi uman in mine, se apropie urmatorul tren spre Constanta, tren plin de muncitori navetisti, de turisti intarziati si de speranta. Iar imi spun in gand ca tot ce fusese greu trecuse si imi gasesc un loc in picioare, undeva la capatul vagonului, langa WC, cu dorinta de a nu interactiona cu nimeni si de a-mi pune cat de cat ordine in ganduri. Dupa mai putin de jumatate de ora, pana sa ajunga acceleratul la Fetesti, vine inca o trupa formata de Nas si de doi politisti de la TF. Incepe acelasi dialog absurd, aceleasi argumente stupide plecate de la mine, acelasi refuz al echipei de controlori, eu am incercat sa le spun ca platisem deja pentru faptul ca m-am urcat in tren fara bilet, Nasul mi-a spus ca mai trebuie sa platesc inca o data pana la Fetesti, inca o data pana la Cernavoda si inca o data pana la Constanta. Iar am spus ca ma asteapta niste prieteni pe peron, de data asta mai persuasiv, Nasul nu a inteles ce inseamna persuasiv si, impreuna cu cei doi politisti, m-a condus in compartimentul de clasa I in care ma astepta, ca un sultan, supracontrolul. Am intrat in compartiment in pozitia ”ghiocel”, cu capul putin aplecat si cu coloana vertebrala nu foarte verticala si am ascultat pentru cateva minute cum imi demonstra ”supra” ca gresisem si ca, noi astia tinerii, am inteles prost democratia, ca daca gresesti trebuie sa platesti, ca daca gresesti de doua ori trebuie sa platesti de doua ori si doar ascultam. Am fost invitat sa iau un loc si, cand urma sa fie scris si sa semnez urmatorul proces verbal de contraventie si sa cobor la Cernavoda, ca detinutul caruia i se indeplineste ultima dorinta mi-am indeplinit si eu o dorinta, mai mult fizica: m-am lasat putin pe spate si am stat picior peste picior. In dreptul gleznei stangi am cate o taietura de vreo 15 cm atat pe interior cat si pe exterior, in urma unei duble fracturi de care m-am lipit in timpul unui meci de rugby pe cand eram in clasa a XI-a. Ma simteam cum credeam ca se simte mielul dus la taiere. Eram obosit, flamand, mort de sete si in pana maxima de idei. Stiam ca urmatorul tren ajunge in Cernavoda dupa alte cateva ore, ore pe care nu stiam cum le voi petrece si cum le voi trece. Iar simteam mirosul inconfundabil al deznadejdii. Nu a inceput Nasul sa ”complecteze” procesul verbal cand aud vocea domnului ”supra” intrebandu-ma: tu ai fost operat de doctorul Nicolae la Eforie? Da.

Imi vazuse glezna operata cu cativa ani in urma si neuronii lui au facut conexiunile pe care mi le doream eu, si-a adus aminte ca am fost colegi de salon. In secunda aia mi-am amintit si eu ca il cunosteam: era cam la 40 de ani dar cand ai 19 ani cei de 40 ti se par mosulani, babalaci sau cine sitie cum le mai spuneam atunci. Am stat cam o luna in spital si nu cred ca am schimbat vreo vorba in afara de saluturile si politeturile care se intampla in orice salon de spital. Am inceput sa dezvolt putin subiectul, ca ce mai stie de doctorul Nicolae, ce mai stie de asistenta Elena si cam atat. I-am spus ca dupa operatie a urmat scoaterea tijelor si a suruburilor, cam dupa un an, el mi-a spus ca a facut si el recuperare, dar dupa 9 luni, pentru ca avea o problema la o mana, chiar mi-a aratat cicatricea de la mana stanga, ca ii pare rau ca nu ne-am intalnit pe perioada recuperarii dar ca ii pare bine ca ne-am intalnit acum. Cu moralul putin revenit i-am spus si eu ca ma bucur ca ne revedem dar nu ma bucur ca ne-am intalnit. S-a ras putin, eu si cu ”supra” am ras sincer, Nasul si cu TF-ul au ras putin fortat, dorind sa para ca au simtul umorului, intre timp trenul a plecat din Cernavoda, dupa cateva minute am fost servit cu o afinata si cu o tigara pe care am fumat-o chiar in compartiment, ca asa se face intre camarazi, am mai baut o afinata si am ajuns in Constanta.

Vechiul camarad de suferinta mi-a reamintit numele lui, de parca il stiusem vreodata si chiar mi-a spus ca ma pot folosi de el daca am necazuri. La final mi-a spus ca ma apreciaza pentru ca sunt si sportiv si student, nestiind ca faza cu sportivul se terminase de cativa ani. I-am multumit ca a uitat de procesul verbal si am coborat pe peron unde, spre stupefactia tuturor telespectatorilor, vorba unui coleg de camin, nu ma astepta nimeni ca sa pot sa-i dau Nasului ce am a-i da.

Am mai facut o ora pe jos de la gara pana acasa, am dormit ca un prunc si dimineata m-am trezit parca in alta viata.

Mi-am adus aminte de intamplarea asta pentru ca maine pleaca baiatul meu la o ”marire”. Din punct de vedere financiar e ok ca PSD-ul le-a dat studentilor gratuitate pe CFR dar imi pare rau ca fiu-meu nu va avea ce povesti dupa 40 de ani. De asemenea, imi pare rau ca va trebui sa-l intreb, la reintoarcere, cum a fost la examen in loc sa il intreb, cum ar fi normal: cum a fost drumul cu Nasul?