PRIMA MINCIUNA. ADEVAR – MINCIUNA ≠0

Acum cativa ani am citit o carticica, ,,Despre minciuna” se numeste ea, de Liiceanu. Am ramas cu ideea, ca orice om atras intrucatva de matematica, cu o singura idee: in geometrie un corp cu mai multe fete, sa ii spunem paralelilipiped, se numeste poliedru, din greaca veche, adica cu mai multe fete. Am fost surprins sa aflu si ca unui mincinos din Grecia antica i se spunea tot poliedru, adica un om cu multe fete.

Cand eram in scoala generala aveam profesori rai, dar drepti. Nu se punea problema, nici in gand, de atentii sau de interventii la vreunul dintre profesori. Mama unui coleg de-al nostru ne-a predat fizica si, nu numai ca nu il ajuta pe fiu-sau, dar il mai si certa si era mai rea cu el decat cu oricare dintre colegii nostri. Profesorul de matematica lasa un repetent pe an si nimeni nu indraznea sa ii spuna ceva, nici chiar cei de la partid. Circula o gluma despre profesori in acea perioada. Se zice ca erau cel mai prost vazuti de secretarii de partid pentru ca, spre deosebire de adevaratii oameni ai muncii care faceau planuri si de 120%, cei din invatamant nu reuseau niciodata o promovabilitate macar de 100%.

Tot in perioada gimnaziului eram trei baieti din clasa care faceam rugby, unde aveam un antrenor carismatic, foarte talentat in munca cu copiii, posesor a doua limbi straine si inca jucator activ, un fel de ultima rezerva, la marea echipa pe care o avea Farul. Chiar l-am vazut jucand intr-un meci cu Barladul si noua ni s-a parut cel mai bun de pe teren, chiar daca nu a jucat aproape nimic. E clar ca il iubeam pe nea Cornel. Antrenorul acesta ne punea si o conditie tare grea pentru a putea veni la antrenamente: cine nu invata bine sau are absente nu mai are ce cauta in echipa, asa ca toti ne straduiam sa luam note bune, straduinta care de multe ori era zadarnica dar, exista vorba si atunci, intentia conteaza. In vremurile alea invatatura era pe primul plan, asa ca in clasa a VIII-a antrenorul ne aducea o data pe saptamana si un profesor de matematica dupa antrenament, care ne mai explica una, alta. Si parintii mei si parintii colegilor de clasa si de echipa gandeau la fel asa ca, aproape de sfarsitul primului trimestru din clasa a VII-a, cand urma sa mergem in cantonament, maica-mea a venit cu o conditie la care nu ma gandeam sa se gandeasca vreodata: te las sa mergi in cantonament doar daca iei cel putin 7 in teza la matematica. Nu eram eu foarte bun la mate, dar nici prostul clasei, asa ca nutream speranta sa merg in cantonament. Proful de mate nu prea dadea 10, zicea ca numai Dumnezeu stie tot, asa ca incepea notarea de la 9. Asta in teorie, pentru ca in practica s-a dovedit ca Andreea, colega noastra care ajungea la orice materie la olimpiada la faza pe tara, reusea sa ia 10 cu o usurinta pe care doar ea si Dumnezeu o intelegeau. Eu eram cam de 7, ceilalti doi colegi de sport cam de 6. Am dat teza la mate, am facut cum faceam de obicei, adica tot, dar gresit. Nu inteleg cum copiii din ziua de azi nu se ating de un subiect la vreo lucrare sau la teza. Noi faceam toate problemele dupa mintea noastra dar, cand venea nota ne dadeam seama ca faceam tot, dar prost sau foarte prost. Asa s-a intamplat si la teza din trimestrul respectiv si am primit nota 6. Imi iesea media 7 si cu 7 in teza si cu 6 in teza dar, conditia pentru a merge in cantonament era sa iau 7 in teza. Asa a inceput una din primele drame pe care mi le-a produs sistemul de invatamant. In drum spre casa ne opream in fata blocului unui coleg, Marti, care era si el rugbist, si stateam la povesti. Dupa ce am aflat notele din teza la mate nu mai stateam la povesti, cautam solutii. Nu a fost greu sa ne treaca prin minte cea mai simpla solutie la problema proaspat aparuta. Sambata aveam atelier la lacatuserie, asa ca am plecat cu trei bomfaiere cu care urma sa taiem gratiile de la cancelarie. De fapt planul era urmatorul. Trebuia sa vorbim cu elevul de serviciu sa lase un geam neincuiat la cancelarie. Noi taiam gratiile, luam nu numai catalogul nostru, ci toate cataloagele de clasa a VI-a si a VII-a, sa nu dam de banuit, mergeam la padurice, la mine in cartier si le dadeam foc, asta doar pentru a nu aparea notele de la teza la mate. Mai aveam un coleg de clasa cu care mergeam spre casa, nesportiv, care avea tatal militar si cred ca, de la taica-sau, avea idei din astea cu frica de sistem. Noi, ca orice copii, faceam planul de distrugere a cataloagelor cu voce tare, pentru a fi mai convingatori pentru noi in primul rand dar, cand a auzit colegul nesportiv despre ce e vorba, nu numai ca a fost in total dezacord cu ideea, dar la urmatoare intalnire in care urma sa desavarsim planul nu a mai venit, justificand ca daca el stie ceva trebuie sa ne parasca si chiar o va face. Ne-am descurajat si noi si nu cred ca am reusit sa taiem macar o jumatate de gratie de la cancelarie. Ne-am dezumflat mai repede decat credeam si, daca nu ne-a iesit treaba cu furatul si cu distrugerea, poate cu exmatricularea si cu putina scoala de corectie, pentru ca asa era in vremurile alea, ne-a iesit foarte bine treaba cu mica minciuna, nevinovata spuneam noi, acea minciuna care face bine si nu face rau: am hotarat sa sustinem, atat sportivii cat si nesportivii care ne adunam in fata blocului lui Marti, ca proful de mate nu ne-a adus tezele pana la sfarsitul trimestrului. Daca ne intrebau parintii cum e posibil asa ceva trebuia sa spunem ca cineva i-a furat geanta in care erau tezele noastre.

In seara dinaintea plecarii in cantonament, in duminica de dupa finalul trimestrului, maica-mea, de nicaieri, ma intreaba cat am luat in teza. Raspunsul a fost de genul: cred ca 7, asa ne-a spus profu’, dar nu ne-a adus inca tezele. Nu am asteptam sa ma intrebe de ce, am continuat: cineva i-a furat geanta cu tezele noastre in troleu. Barbu, asa il chema pe profesor, statea la 200 m mai jos de scoala noastra si avea si o Dacie, asa ca nu cred ca mersese in ultimii ani cu troliebuzul, dar maica-mea nu avea de unde sa stie sau, cel putin, asa credeam eu.

Am dormit foarte prost pana dimineata si mi-a fost teama ca nu voi merge in cantonament chiar si cateva minute dupa plecarea autocarului. In autocar am stat pe banca cu Marti, colegul meu sportiv, care mi-a spus ca, de nicaieri, si maica-sa l-a intrebat seara cat a luat in teza. Raspunsul a fost dupa acelasi cliseu dar, sustine el si acum, in coltul gurii maica-sii a vazut un zambet pe care nu il mai vazuse pana atunci. Eu nici macar nu m-am uitat la maica-mea cand am mintit-o pentru ca cine stie ce puteam sa vad. Ma ocupam de facutul bagajelor. Da, am facut bagajele toata noaptea. Nici in cantonament nu am dormit bine pentru ca aveam constiinta, atat cat era ea, foarte incarcata. De atunci mi-am propus si mi-am promis sa nu mai mint. De foarte multe ori mi-a iesit, de mai putine ori nu. Ma tin de planul asta si sper ca, cel putin asimptotic, graficul minciunilor sa fie convergent cu zero.

Din nefericire pentru mine sunt inca un poliedru. Din fericire, pentru ca mi-am propus de multi ani sa nu mint si, de multi ani m-am tinut de promisiune, pot spune ca sunt un poliedru neregulat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *