Am vazut acum cateva zile imaginea care insoteste acest text si mi-am adus aminte de o poveste din anii ’90.

Eram in clasa a XII-a intr-un liceu bun, intr-o clasa buna, cu ceva carte si cu multa distractie. Dupa ce am luat treapta a II-a am crezut ca totul devine usor si, in mai toate privintele, am avut dreptate. Totul se intampla dupa revolutie, aparusera blugii, adidasii de firma, tigarile straine, altele decat BT si DS, mergeam aproape saptamanal la majorate, unele inghesuite intr-un apartament, altele prin locuri mai de fita, uneori invitat, alteori pe neve, uneori ramaneam, alteori se prindeau neamurile sarbatoritului ca nu am nici o vina cu cheful respectiv si trebuia sa plec, una peste alta un an de liceu de neuitat. La scoala radeam si ne distram, fugeam cate o ora sau doua la o cafenea din zona, vara mai fugeam si la cate o bere, mai uitam sa mergem la meditatii si banii ramaneau la noi, la fix pentru vreo ieseala, un ultim an de liceu linistit.

Aveam un coleg de clasa, caci despre el e povestea, cu care fusesem coleg si in gimnaziu, ii cunosteam parintii si pe frate-sau, cu un an sau doi mai mare decat noi. In fiecare zi din trimestrul al II-lea si din ultimul trimestru Adi, asa sa il numim pe colegul meu, venea cu bani la scoala, mai multi bani decat avea oricare dintre noi. Si pentru ca era popular, in fiecare zi venea la scoala dar nu prea intra la ore, invita mai multi colegi si colege la o cafea, la un suc, un biter sau o bere, de multe ori eram si eu printre ei. Povestea mi-a spus-o dupa multi ani de la terminarea liceului, in timpul deselor vizite pe care i le fac la birou, pentru ca am ramas prieteni si ne vizitam. Povestea e cam asa.

Printr-o fericita intamplare Adi, pentru ca asa l-am numit pe colegul meu, gaseste intr-un geamantan, pe sifonierul din dormitorul parintilor, o frumoasa suma de bani. In vremurile ale cam asa se tineau banii, nu prea exista educatie financiara, cum nu prea exista nici acum. In fiecare dimineata se luau din banii respectivi si se cheltuiau acei bani din banii respectivi cu colegii de liceu si cu prietenii. La varsta asta, in timpul povestirii, ne-am dat seama amandoi ca era vorba de o suma mare, cam cat un apartament de mare, la preturile din vremurile alea. Ei bine, zi de zi Adi lua din geamantan si cheltuia, pana cand, aproape de finalul anului scolar, inainte de bacalaureat, banii aproape s-au terminat. Au mai ramas de o ieseala. Este adevarat, in ultimul trimestru nu prea l-am mai vazut pe colegul meu pe la scoala, pesemne ca intalnirile se faceau direct pe malul marii, pentru ca la bac Adi era foarte bronzat, ziceai ca acum a venit de pe cine stie ce insula din Pacific, in timp ce noi eram albi, pentru ca a trebuit ca in ultimele saptamani sa recapitulam, pentru ca de invatat invataseram la timpul potrivit. Un alt motiv pentru care eram albi, spre deosebire de Adi, era ca nici unul dintre noi nu gasise vreun geamantat plin cu miracole, pentru ca altfel eram cu totii mulatri.

Imediat dupa ce aproape s-au terminat banii, printr-o alta intamplare, nefericita de asta data, tatal lui Adi are nevoie de ceva bani si, ca ultima solutie, cauta geamantanul cu rezerve. A avut neplacuta surpriza sa vada lipsa unei mari sume, aproape a intregii sume, dar nu a intrat in panica. L-a chemat pe fiul cel mare, fratele lui Adi, si l-a intrebat daca, cumva, din graba sau din neatentie, a luat ceva bani din fondul de rezerva. Cum raspunsul a fost foarte ferm si foarte negativ, urmatorul intervievat a fost Adi.

Adi, ai luat tu din banii din geamantan? Da. Cati bani ai luat? Nu stiu, dar am luat. In afara de ce a mai ramas acolo ai mai pus tu pe undeva? Nu.

Taica-sau lui Adi, pe care il cunosc de cand eram in clasa a V-a, un tip foarte intelegator si foarte intelept, a incercat sa mai stoarca ceva informatii. Bine, Adi, ai luat din bani, dar macar ti-ai cumparat ceva? Se gandea batranul ca a cumparat Adi vreo masina, vreun frigider, televizor, ceva sa ramana pentru casa. Raspunsul l-a surprins pe inteleptul tata: da, tata, mi-am luat si eu ceva. Ce? Un walkman.

Deja tatal era cat de cat satisfacut, uite macar fiu-meu si-a luat ceva, nu a cheltuit banii cu toti derbedeii. In plus, fiind om batran, nu auzise in viata lui de ce inseamna walkman. Credea ca este cine stie ce scula, vreun utilaj, ceva, orice care sa merite banii care disparusera din geamantan. Bine, Adi, si unde este walkman-ul asta, imi poti spune? Bineinteles, este in casa. Si Adi a venit cu singura investitie, un walkman si o pereche de casti audio.

Taica-sau a inlemnit, se astepta ca walkmanul sa fie ceva foarte mare, scump, din import, ceva ce trebuia transportat neaparat cu vreo duba sau macar cu o Dacie papuc, nu ceva care poate fi tinut intr-o mana si doua urechi. S-a lasat cu multa teologie, cu Cristosi si Dumnezei, cu cruci, cu ceva parastas, cu cel putin un Paste, cu cativa pumni barbatesti pe care Adi, in totala lipsa de defensiva, i-a incasat fara sa zica nimic si gata. Spiritele s-au potolit pentru ca urma un examen determinant pentru copil si securea razboiului a trebuit ingropata. Asa de simple mi se par vremurile de atunci! Mi se par simple ca nu sunt nici in pielea lui Adi si nici in pielea tatalui lui Adi.

Ce e interesant ca final de poveste este faptul ca Adi nu stie cui a dat respectivul walkman, pentru ca sigur nu il mai are. Stiu asta pentru ca i l-am cerut eu sa ii arat lui fiu-meu combinatia caseta – creion. Si nu mi l-a dat. S-ar putea sa fi ramas la taica-sau inca de atunci, dar ii e rusine sa il mai intrebe. Si mie la fel.