Ca multe alte texte pe care le scriu, si acesta a plecat de la un banc pe care mi l-am adus aminte de curand. Zice bancul respectiv ca un student, dupa ce termina examenul, se indreapta cu lucrarea spre profesor, acesta o corecteaza si, la final, cu regret, cat regret poate arata un profesor, ii spune studentului: din pacate nu iti pot da decat nota care incepe cu litera P. Studentul, cu optimism in privire si cu speranta in suflet zice: adica Pinci?

Si cum sesiunea de iarna a inceput de curand pentru studentii romani, a inceput si pentru baiatul meu, student in anul I. Primul examen pe care l-a dat l-a si promovat, bineinteles cu cinci. L-am felicitat pentru ca mi-am adus aminte ce greu e uneori sa promovezi un examen. Si mi-am mai adus aminte de o intamplare din liceu, despre care voi scrie mai departe.

Eram clasa a X-a, imediat dupa asa-zisa revolutie din ’89. Abia ce incepuse trimestrul II de cateva saptamani si, din pacate pentru mine, cea mai mare nota pe care reusisem sa o iau era cea care incepe cu litera P. Aveam si cu D si cu T si cam atat, dar trimestrul era la inceput, aveam timp sa imi indrept mediile. Plus ca, in mintea noastra de atunci, proaspata democratie nu mai permitea profesorilor sa lase corigenti cu aceeasi usurinta, mai conta faptul ca urma sa dam treapta a II-a si profesorii erau ingaduitori, oricum vedeam luminita de la capatul tunelului.

Stateam in banca, cu totul surprinzator, cu colegul meu de banca, cu care radeam pana ne durea burta sase ore pe zi, pentru ca asa era orarul, Si cum stateam noi in banca si ne hlizeam, bate cineva la usa clasei, in timpul orei de fizica, bataia din usa ne-a facut sa ne uitam cu totii intr-acolo si, de nicaieri parca, a intrat in clasa exact taica-meu. Saru’ mana doamna profesoara, ma numesc Nicu Spataru, sunt tatal lui Dan si, daca timpul va permite, va rog sa imi spuneti ce note are. Profa de fizica, care ma simpatiza, se uita la mine, stiind ce note urma sa ii arate lui taica-meu, poate gasesc o solutie. In primele secunde m-am blocat, mi-a disparut tot zambetul de pe fata, am uitat ca pana cu cateva secunde inainte rasesem aproape pana sa imi plesneasca tamplele. Deja o dadusem in astronomie, tot cerul cazuse pe mine. Imi era rusine de taica-meu, imi era frica si ca ma face de ras in fata colegilor, una peste alta ma blocasem. Tupeul si golania adolescentului, pentru ca si atunci varsta adolescentei ne dadea tupeu si golanie, m-a facut sa iau repede o decizie. Am tras aer in piept si am spus cat pot eu convingator: doamna profesoara, nu il cunosc pe acest om, asa ca nu aveti de ce sa ii arati catalogul. Profesoara a spus si ea domnule, imi pare rau, dar nu va pot ajuta si cam asta a fost. Taica-meu, aproape socat si foarte dezamagit, dar cu prezenta de spirit la el, ca mai totdeauna, si-a cerut scuze, a incheiat cu saru’ mana doamna profesoara si a iesit din clasa.

Pana la sfarsitul orelor am fost erou printre eroi, mai ales dupa ce, in urmatoarea pauza, colegii mei, si mai ales colegele, au aflat ca de fapt omul ala, ca altfel nu ii pot spune, era chiar taica-meu. M-am simtit bine in pielea mea, bravo Dane, ce tupeu ai, eu nu puteam sa fac asta niciodata, daca venea tata si ii faceam asa ceva cred ca ma calca in picioare, numai vorbe de bine am auzit,

Odata cu sfarsitul orelor a inceput drama mea interioara. Mergeam catre casa si imi doream sa nu ajung niciodata. Imi faceam tot felul de scenarii in mintea mea, toate cu final nefericit pentru mine. In sfarsit, dupa ore intregi de plimbari, doar eu cu gandurile mele, ajung si acasa. Saru’ mana maica-mea, salut taica-meu, ce faceti si gata. M-am dus in camera, m-am schimbat de haine si am inceput sa ma prefac ca imi fac temele, timp in care asteptam sa isi faca taica-meu aparitia si, ca niciodata, sa primesc cel putin un neveu si teoria respectiva: nu m-a facut nimeni de rusine in viata mea, imi venea sa intru in pamant de fata cu toata clasa etc etc. Lucrurile s-au intamplat exact pe dos. Taica-meu nu mi-a spus nimic, pur si simplu m-a ignorat, doua saptamani placa de sunet intre noi nu a functionat, nu ne-am adresat nici macar un cuvant. Chiar am reusit sa iau niste note mari, fapt pe care am incercat sa i-l aduc la cunostinta, dar mi-a dat ignore. Ma simteam ca ultimul om acasa, dar la scoala eram cel putin Sandokan.

Dupa inca cateva zile colegii organizeaza o iesire intr-o seara, sunt si eu de acord sa ne intalnim sa mancam o pizza si sa mergem la un film cu gasca de la scoala. Singura problema era ca nu aveam nici un ban. De obicei taica-meu ma mai atingea cu ceva bani cand aveam nevoie pentru o iesire, pentru ca asa sunt tatii de adolescenti, dar imi era rusine sa ii cer, asa ca am apelat la bunavointa maica-mii. Maica-mea, in seara asta vreau sa ies cu cativa colegi la un film, poti sa imi dai si mie 25 de lei? Maica-mea, putin surprinsa imi da un sfat natural, singurul pe care nu voiam sa il aud: cere-i lui taica-tau. Nu am avut incotro si asta am facut. Taica-meu, dupa ce mi-a ascultat rugamintea, cu o mare satisfactie pe fata, cu niste ochi care mai aveau putin si se cacau pe ei de ras, mi-a spus, la fel ca si maica-mea: de ce imi ceri mie? Cere-i lui taica-tau, ca pe mine sigur nu ma cunosti.

Au urmat cateva secunde de tacere apasatoare, mai ales pentru mine, apoi taica-meu, cu intelepciunea pe care doar taica-meu o putea avea, imi intinde 25 de lei si imi ureaza distractie placuta. De atunci nu pot spune ca nu l-am mai mintit niciodata pe taica-meu, dar l-am mintit de foarte putine ori pentru ca, la orice varsta, iesirea dintr-o complicata presupune o solutie mult mai complicata.

De atunci mi-am propus sa nu mai ajung in situatii complicate, dar de cele mai multe ori nu mi-a iesit. Nu am putut sau nu am stiut sa invat pentru mine, poate reusesc sa il invat pe fiu-meu. Slabe sperante, nici lui taica-meu nu i-a iesit cu mine.