Revelionul acesta, ca mai toate din ultima perioada, a fost organizat la mine acasa si, cand spun organizat, exagerez. L-am facut intre prieteni, fiecare a adus salata de boeuf regulamentara, doua trei sarmale de la alde mamica, ceva friptura si gata, putem petrece. Un prieten a adus o boxa cu bluetooth, telefoanele erau incarcate, asa ca si cu muzica s-a rezolvat usor. A fost o noua calatorie in timp pentru ca muzica a fost ca pentru revelion ’84-’85 si, spre final, dupa cateva pahare cu vin, am ajuns mai spre modernitate, prin ’92-’93. Mi s-a parut un revelion reusit, am dansat foarte mult, ne-am filmat si ne-am ras peste masura. Pe 1 ianuarie m-am uitat pe filmari si pe fotografii si, din nou, mi s-a parut un revelion reusit, mai ales daca puteam sa dau la o parte ridicolul, si nu ridicolul model Dancila, cel care se datoreaza lipsei flagrante de neuroni, ci ridicolul datorat starii pozitive, spre euforica as putea spune, in care ne aflam. M-am vazut dansand rap, pe melodia ”mc hammer – can’t touch this” si mi-am adus aminte de o intamplare din liceu. Eram in singura depesoteca din oras cu un prieten bun si coleg de scara, ne scalambaiam fiecare cum putea cand, la un moment dat, langa noi am observat ca dansa chiar tatal prietenului meu, care se scalambaia cum putea el. Mi s-a parut cel mai ridicol moment pe care il vazusem pana atunci si am sperat ca eu sa nu fiu niciodata pus intr-o asemenea postura cand, cei mai multi din jurul meu, sa vada situatia ridicola in care ma aflu. Nu am scapat, si despre asta vreau sa scriu cateva randuri.

Eram caminist in Regie si ma indreptam, impreuna cu prietena mea de atunci, sotia mea de acum, dinspre Grozavesti spre Semanatoarea, prin fata caminelor, pe trotuarul de langa camine, nu pe cel de pe malul Dambovitei. Mergeam la metrou la Semanatoarea pentru a da un telefon de la telefoanele publice la care coada era mai mica decat in Grozavesti. Telefonul era de curtoazie, cum s-ar spune, adica raspundea maica-mea, ii spuneam ca sunt bine, ca invat pentru ca se apropie sesiunea, ca in general e ok si, la final, inainte de a inchide, venea surpriza: ah, si daca poti, trimite-mi si mie ceva bani la oficiul postal. Sarut mana, pa. Abia atunci apelul putea fi incheiat. Acum, cand fiu-meu, care e student la Bucuresti, ma suna ”de curtoazie”, sunt mai pregatit decat erau ai mei.

Ei bine, mergeam prin fata caminului P9 si, la un moment dat, de la etajul 3, o studenta care parea foarte frumoasa la prima vedere striga foarte strident, asa incat a fost auzita de toti din zona: Dane, ce faci? Eu, luat prin surprindere, raspund aproape instinctiv si aproape monosilabic, adica bisilabic: bine. Prietena mea, la fel de surprinsa, dupa ce imi arunca o privire ucigatoare, imi pune intrebarea trisilabica: cine e? Eu, tot bisilabic: nu stiu. Atat a durat dialogul intre indragostiti pentru ca vocea stridenta a studentei frumoase a mai zis: asteapta-ma, cobor si eu. Am raspuns mai mult in gand, cu o voce moale pe care doar eu am auzit-o: bine. Si am asteptat-o si eu si prietena mea pe studenta despre care, in cele cateva minute cate i-au trebuit sa se aranjeze si sa coboare, m-am jurat ca nu stiu nimic, ca nu e ceea ce pare, ce sa mai zic, nu stiam pe unde sa scot camasa. Cele cateva minute mi s-au parut interminabile, atat eu cat si prietena asteptam sa isi faca aparitia studenta necunoscuta – cum ziceam eu, cunoscuta – cum credea prietena mea, pentru a lamuri situatia. Si, cand nu mai stiam ce zambete sa scot, nu stiam cum sa mai tin mana prietenei mele, cand imi venea sa inventez o poveste prin care sa recunosc ca o cunosc pe studenta necunoscuta, isi faca aparitia dansa. Cand era la cativa metri de noi, dau sa deschid gura si sa zic un ”Buna!”, dar nu imi iese. Tanara trece pe langa noi fara sa ne bage in seama, traverseaza strada, se intalneste pe malul Dambovitei cu prietenul ei, caruia i se adreseaza, cu aceeasi voce stridenta care ne ajuta sa o auzim si noi: buna Dane, ce faci? De data asta nu am mai raspuns la intrebare, prietena mea m-a smucit putin de mana ca sa ma trezeasca din starea de prost in care cazusem si ne-am continuat drumul catre Semantoarea. Nu am scos nici un cuvant cateva minute, apoi am ras peste masura. Am tras atunci concluzia ca si ridicolul e bun, cel putin pentru muschii abdominali.

Inchei cu un banculet. Se intalnesc doi prieteni si cand este intrebat ce mai face, unul spune ca este scriitor. Adica? – intreaba celalalt. Adica am un blog. Tu? Eu sunt pilot de motociclism. Adica? Am un scuter.

Cam atat despre situatii ridicole.

Despre altfel de ridicol, mai destept, va recomand ”Invitaţie la ridicol” de Mircea Eliade, scriitor si el.