Se pare ca la noi, latinii – si asta o spunem noi, latinii – se intampla, cu trecerea timpului, sa incepem sa traim din amintiri. Si pentru ca se pare ca si eu sunt latin – fara a putea demonstra asta – incep sa imi amintesc din ce in ce mai des fel de fel de senzatii din trecut. Si pentru ca toate amintirile se bazeaza pe cele cateva simturi, cinci sigure, incerc sa imi aduc aminte de gusturile din copilarie sau, cum e la moda sa se spuna acum, gusturile din comunism.

De cand ma stiu am fost un impatimit al dulciurilor. Nu existau pe vremea comunismului atatea dulciuri ca in zilele actuale, dar existau. Si pentru ca existau dulciuri este normal ca cele mai frumoase amintiri gustative sa fie cele legate de dulciuri. Cea mai frecventa amintire este cea a cremei de zahar ars. Cei care au copilarit inainte de 1989 isi aduc aminte ca atat zaharul cat si ouale se dadeau pe cartela, de aceea crema de zahar ars exista mai mult in povesti. Tin minte cand a facut maica-mea prima data crema de zahar ars si, cum ma stia mare mancau de dulce, mi-a spus ca pot manca cat pot, doar sa nu mi se faca rau. Va mai aduceti aminte ca totul, pe vremurile alea, se dadea cu portia. Maica-mea a facut o exceptie. Am indeplinit o singura conditie din cele doua: am mancat cat am putut, n-am putut sa fac sa nu imi fie rau. Urmatoarele doua zile am fost atat de praf incat mi-am promis ca nu mai mananc crema niciodata, dar a tinut pana cand a facut maica-mea urmatoarea data si tot atunci am aflat ca n-am nici pe naiba, doar mi s-a aplecat.

Un al doilea gust pe care sigur nu il pot uita este cel al ciocolatei de casa. Si asta se facea la fel de rar ca orice prajitura care avea in reteta oua si zahar. Cu ciocolata de casa era chiar mai complicat pentru ca se presupunea ca ai in casa – pentru ca de aia se numea ciocolata de casa – cacao, un ingredient la fel de rar ca orice alt ingredient. La gust ciocolata maica-mii iesea aproape de dumnezeire, doar ca nu se prea se transforma in ciocolata, indiferent de cat de mult statea la frigider. Tot timpul mancam crema de ciocolata, dar pe mine si pe sora-mea nu ne deranja deloc duritatea produsului. Ne interesa gustul pentru stiam ca peste multi ani eu voi scrie despre asta.

Un al treilea care nu imi pleaca din creier este cel de sarlota. Si tot datorita sarlotei imi aduc aminte de o intamplare. Am fost la ziua unei vecine, cum se faceau zilele de nastere atunci, acasa la ea, Ela se numea, cu zece copii in jurul unei mese, cu o prajitura si un brifcor sau o lamaita si la revedere. A fost prima zi de nastere la care s-a taiat tort. Era un tort prea mare pentru cati invitati eram, asa ca s-a mancat la liber. Dupa cum am spus, mancam dulce cat puteam, adica pana mi se facea rau. Asa a fost si in ziua aceea. Am mancat cat am putut, am baut si doua pahare de suc si gata. Cine sa traiasca, Ela sa traiasca, dupa jumatate de ora a venit maica-mea sa ma ia, au venit toate mamele se ne ia pe toti. Cand, aproape de plecare, a venit surpriza care se voia placuta, pentru mine s-a dovedit a fi neplacuta: Ela avea de ziua ei doua torturi, al doilea de sarlota. Bineinteles ca nu am mai putut manca si portia de sarlota, am fost acasa, mi-am facut temele si apoi direct somnel. Problema e ca toata noaptea am visat ca mananc sarlota, dimineata i-am povestit maica-mii ce am visat, asa ca seara, cand a venit de la serviciu, ne-a adus si cate o sarlota la pachet. Chiar daca in vremurile alea parintii nu prea le spuneau copiilor “te iubesc”, cum se face in zilele astea, acum imi dau seama ca, in lipsa cuvintelor, se spunea.

Un alt gust pe care papilele mele gustative il vor tine minte este cel al inghetatei de vanilie, inghetata care lasa pe cerul gurii, cum se spunea atunci, bolta palatina din prezent, cel putin un strat de margarina sau unt sau ce o fi fost el. Stratul acela tin minte ca il luam pur si simplu cu unghiile si ne si aratam unul altuia cat am strans pe unghie dintr-o singura trecere. Concursuri, nu gluma, competitie.

Vreau sa amintesc in treacat si de gustul de banana pe care il simteam o data pe an, in jurul sarbatorilor de iarna. La varsta aia eram aproape convins ca bananale se coc, daca nu cumva chiar cresc infasurate in ziare, pe sifonier. Nu apucau sa se coaca toate, prima banana se manca verde, ni se facea gura punga, dar ieseam in fata blocului si declaram ca s-a dat dezlegare la banane.

Un alt gust care nu imi dispare din minte este cel de Tipi Tip, Momo, BiBib, Maha, Turbo si altele, guma de mestecat pe care o cumparam de la tiganii din capul strazii cu 3 lei. Surprizele le strangeam si le dadeam verisorilor din Moldova, in schimbul lor primind sute de timbre, cu care imi imbogateam clasoarele. Nu pot sa uit nici semintele la 1 leu care se vindeau intr-un pahar mare la exterior si foarte mic la interior. Semintele le mancam cand ma lua taica-meu la meci, si asta se intampla o data la 2 saptamani, cand juca Farutu’ acasa.

Si pentru ca locuiam la margine de cartier si de oras, nu pot sa nu amintesc de corcoduse. Plecam cate 10 copii din bloc la furat de corcoduse. Bineinteles ca furatul era doar in capul nostru. Mergeam mai mult de 1 km pana la niste unitati militare care aveau in curte cativa corcodusi. Nu erau paziti de nimeni, nu intreba nimeni de ei dar, pentru ca trebuia sa sarim un gard, de asemeni nepazit de nimeni, aveam impresia ca mergem la furat. Unul tinea de sase, ceilalti ne umpleam tricourile cu corcoduse, mancam pana crapam, mai beam si apa rece si gata: toti aveam corp atletic. Clisma era pistol cu apa fata de ce ni se intampla noua. Cred ca si corcodusele au devenit un motiv pentru care, in timpul copilariei mele, nu aveam nici un vecin gras.

Ultimul, dar nu cel din urma, este gustul de pelicanol, lipiciul pe care l-am descoperit in clasa a III-a, cand am inceput sa facem la scoala ora de lucru manual, precursorul atelierului din gimnaziu si liceu. Din punctul acesta de vedere exista doua tipuri de oameni: cei care au mancat pelicanol si cei care nu recunosc ca au mancat.

As mai putea continua cu mancarea la borcan pe care o luam in practica agricola, mancare care se dovedea ca e mai proasta decat al colegului. Ce e interesant ca si colegul simtea acelasi lucru, asa ca schimbul de borcan de zacusca sau schimbul de oua fierte sau de cartofi prajiti, era foarte natural. Nu pot uita gustul de la primul Pepsi Cola pe care l-am baut singur, de primul BT pe care l-am fumat cu colegii de gimnaziu, de la prima pizza sau de la prima bere. Si nu pot uita multe, dar timpul sigur le rezolva pe toate.