O PRAJITURA CU DOUA LINGURITE

E moda acum sa mearga copiii la mall. Nu intelegeam bine lucrul asta pana cand nu a crescut fiu-meu. E si vina parintilor, suntem foarte grijulii, am vazut parinti care isi duc copiii la scoala pana in clasa aXII-a, cand sunt mici nu ii lasam afara sa nu dea masina peste ei, nu prea mai sunt maidane, locurile de joaca, si asa putine, sunt din ce in ce mai nesigure pentru ca nimeni nu mai da bani pentru intretinerea lor, asa ca noi, ca parinti, ne simtim in siguranta cand copilul sau adolescentul spune ca se duce cu colegii sau cu prietenii la mall. Decartam cat putem, copiii mananca ceva, se hahaie putin si, aproape inevitabil, intra si la un film. Placerea copiilor nostri nu este nepretuita ca in reclama, este pretuita cam la 100 lei pe iesire. Dar stiti vorba, un copil avem, sau un baiat avem, sau o fata avem, nu trebuie sa simta lipsurile, cum le-am simtit noi.

Asta imi aduce aminte ce insemna o iesire cu prietenii mei din copilarie. Plecam dimineata la piscina de pe Badea Cartan si veneam seara, nu inainte sa vindem, fiecare dintre noi, cate o sticla sau doua, sa avem bani de intrare. De multe ori, cand deja eram in gimnaziu, saream gardul si salvam sticlele si borcanele pentru sucul de rosii din toamna sau pentru gemul sau dulceata cu care trebuia sa trecem iarna, nu fara ceaiul din fiecare dimineata. Altfel, eram ori pe stadioanele din zona, ori pe plaja in Mamaia, ori la padurice. Beam apa cu care se stropeau stadioanele ITC, Vointa sau CONPREF cum beau copiii nostri apa plata Bucovina. Dupa multi ani am aflat ca apa nu era potabila, ca era adusa cu niste pompe din ghiolul mare, doar pentru udatul stadioanelor. Dar daca nu stiam ca nu e potabila, inseamna ca era potabila. Logica de clasa a III-a, dar logica. Gaseam zilnic ceva de facut, mai ales ca eram multi si ne indemnam la prostii.

O data la doua saptamani sau, in perioadele mai grele, o data la luna, ieseam la film cu prietenii de la bloc. Sora mea Cristina, mai mica cu 3 ani, era nelipsita, mai ales ca aveam vecini cu frati sau surori de o seama cu ea, asa ca gasca era echilibrata.

Un bilet la film era 4 lei la Tineretului si 6 lei la Dacia sau Republica. Nu tin minte sa fi fost vreodata la film cu doua serii, unde biletul era dublu. Astea erau cinematografele la care aveam voie sa mergem. La Bulevard erau tigani, la Lumina nu mai spun, la Progresul era nu stiu cum, Popularul era cam departe, oricum eram multumuiti. Bugetul era la limita. Mai ciupeam din banii de bilet de troleibuz pentru ca de mici mergeam cu nasul, noi eram multumiti ca mergem cu nasul, nasul era multumit ca avea privilegiul sa mearga cu noi, asa ca ramaneau cam 5 lei de cheltuiala. Bani suficienti daca ar fi fost 5 lei de persoana dar, pentru ca mergeam cu sora-mea, banii se imparteau la 2. Comunistii nu erau prosti cum cred unii acum. Peste cinema Dacia era cofetaria Albina, langa Republica era cofetarie, cand veneam de la Tineretului ne opream pe Tulcei, la cofetaria din cartier.

Gar cu Anca, eu cu sora-mea, Jordace cu Claudiu, Jean cu Luci, Croif cu Marius, Georgescu singur cu Skili singur, Placa insotit de Daniel, Alina de la 3 singura, Angel cu Ionela, ocupam cofetaria. La coada aveau prioritate cei cu frati sau surori. Era greu pana comanda primul, de obicei eu eram ala, rusinea disparea dupa aia. Comanda suna cam asa: un brifcor sau o lamaita sau o zmeurata si o sarlota sau o savarina cu doua lingurite. Urmatoarea pereche comanda la fel, urmatoarele nu mai cereau nimic pentru ca vanzatoarea, printr-un fel de inductie matematica, stia cu ce trebuie sa ii serveasca. Surprinzator era ca ne saturam, poate nu de la jumatate de sarlota sau savarina si jumatate dintr-un sfert de litru de Brifcor, ne simteam impliniti ca si cand am mai fi indeplinit o misiune: am facut-o si pe asta.

Acum ne intalnim mai rar, cei care am copilarit in cartier. Poate cu cine stie ce ocazie, poate vreo nunta sau vreun botez, as vrea sa mergem sa comandam din nou o prajitura cu doua lingurite, dar nu ne mai sta mintea la asta. Avem alte prioritati, multe artificiale, dar sunt prioritatile prezentului.

Era o poveste despre viata din vremea lui Stalin, povestita de oameni mai in varsta. Finalul povestii suna cam asa: ce bine era pe vremea lui Stalin!

Intrebarea era: nu cred, de ce?

Raspunsul final si QED: pentru ca eram tineri.

Cam asa vad si eu lucrurile care se intamplau in vremea copilariei mele, pe vremea Stalinului nostru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *