Cand eram copii vorbeam cu prietenii si cu neamurile despre una din temele principale ale copilariei: ce vrei sa te faci cand o sa fii mare. Tin minte ca nici un cunoscut nu voia sa aiba o meserie deosebita, cum ar fi astrofizician sau cercetator britanic. Copiii isi doreau o meserie normala: sofer, marinar, bucatar, profesoara, doctorita, aviator, actrita.

Bineinteles ca in proportie de mai bine de 90 % dintre prietenii din copilarie, dorintele privind viitoarea profesie nu s-au implinit. Mai toti avem familii normale si copii copii normali si meserii normale, poate putin amestecate fata de dorinte. Mai toti prietenii din copilarie sunt plecati in tarile calde, urmand sa revina in Romania odata cu aparitia primaverii financiare si a transformarii tarii intr-o tara normala, mai ales pentru copiii lor. Unul e sofer, altul barman, altul e mic patron, o fata e chimista, o alta functionara. Si cu prietenii ramasi in tara se intampla aceeasi poveste.

Nici unul nu e foarte multumit de slujba pe care o are, toti simt ca ar putea face ceva mai bun si ceva mai bine. Problema este ca e cam tarziu si poate cam riscant sa incepi sa inveti sa faci altceva. Fiecare dintre noi e prins in aceasta hora financiara din care e greu sa iesi, fiecare are cate un credit, fiecare a investit in copii si in imobilul in care locuieste cu familia, in locul respectiv de munca, in noile prietenii. Fiecare si-a gasit zona de confort din care e greu sa te desprinzi, in speranta ca, in cazul in care schimbi ceva, exista posibiltatea sa fie mai bine, dar nu exista certitudinea ca va fi mai bine. Exista o oarecare inertie si in relatiile interpersonale si in relatiile cu locul in care traiesti sau muncesti. Sa zicem ca dupa o varsta e din ce in ce mai greu sa schimbi ceva in legatura cu profesia si cu locul de munca.

Ceea ce e mai usor de schimbat, dar nu foarte usor, este modul in care gandim la profesie si la locul de munca.

Povestea urmatoare urmareste o intamplare din evul mediu. Este vorba de un om care are de parcurs o distanta intre doua localitati, pe jos, si care intalneste la un moment dat un om care facea cea mai urata si mai grea meserie din vremurile acelea: spargea piatra.

• Stau toata ziua in ploaie si vant, vara ma arde soarele, traiesc ca un caine. Viata mea nu pretuieste nimic, nici nu stiu daca se poate numi viata.

Dupa un timp, calatorul nostru intalneste un alt spargator de piatra, acesta vedea lucrurile putin diferit.

• E o munca injositoare si foarte grea. Ma bate grindina si soarele dar macar sunt liber, lucrez afara si, cu ajutorul acestei slujbe, imi pot hrani copiii si sotia. In plus pot intra in vorba cu trecatorii, vad cerul oricand vreau, unii au o viata mult mai grea, o duc mult mai rau decat mine.

In fine, dupa inca o distanta parcursa, intalneste un al treilea pietrar, care, intrebat cu ce se ocupa, raspunde plin de mandrie:

• Eu construiesc catedrale.

Nu stiu cati dintre noi construiesc catedrale. Ceea ce stiu este ca nici pe copiii nostri nu in invatam sa construiasca. Parintii din ziua de azi au o vedere distorsionata cand e vorba de copiii proprii. Fiecare parinte vrea ca dorinta neimplinita in copilaria sa sa fie implinita prin copii; toti isa vad copiii absolventi de facultate, nimeni nu isi vede copilul de clasa a VIII-a urmand o scoala profesionala de mecanic auto, de ospatar, de bucatar, de zidar – faiantar, frizer sau orice alta meserie care nu presupune terminarea unei facultati.

Parintii din ziua de azi cred ca fericirea copiilor lor vine din statut, titlu sau grad, nu din placerea de a face o meserie onorabila, din practicarea careia sa rezulte satisfactii personale.

Dupa cum am mai spus, nu cred ca sunt in masura sa dau sfaturi. Nu cred ca putem sa incepem sa construim catedrale de maine, dar putem incerca. Si putem incerca sa le aratam si celor mai tineri. 

Pentru parinti ar trebui sa fie mai importanta fericirea copiilor decat mandria proprie.