BICICLISTI DE MICI

La finalul clasei a II-a am primit din partea parintilor prima bicicleta. Era un Pegas cu sa lunga, exact ca cea din imaginea de mai sus. A costat foarte mult, dar terminasem clasa cu note foarte bune si au considerat ai mei ca merit. Mai aveam putin si dormeam cu ea. Bicicleta a venit aproape montata, asa ca jumatate de zi am mesterit sa o fac functionala. Am muncit cu toti vecinii de la bloc. Seara a fost gata si am facut prima tura prin cartier.

Cred ca asa erau toti parintii in vremurile alea. Mi-au spus ai mei ca au dat o grmada de bani pe ea si nu ar vrea sa ii vada pe toti prietenii calarind lucrul meu. Am dat afirmativ din cap, a parut ca am inteles mesajul si m-am facut nevazut.

Ca orice baiat din vremurile acelea, am inceput in scurt timp procesul de tunning. Sigur va aduceti aminte. Din cablu electric am luat doar partea de plastic, am taiat-o pe lungime, apoi am facut bucati de jumatate de centimetru si mi-am umplut spitele cu cateva bucati de plastic. Cand rulam incet se auzea un tacanit ca de semicursiera, care era bicicleta la care visa orice copil. Dupa cateva zile am ridicat aripa de spate, astfel mi se parea ca bicicleta arata mai sport. Am cumparat o oglinda pe care am pus-o pe parte stanga si cate un “ochi de pisica” pentru fiecare roata, cam ca in imaginea de mai sus. Am lasat coarnele cat mai spre fata sa pot avea o pozitie aerodinamica si gata. In cateva zile facusem tot ce se poate face la un Pegas.

Dupa o saptamana inca un vecin i-a cumparat copilului bicicleta, la fel ca a mea dar de baieti, adica cu cadru, iar peste inca cateva zile alt vecin a venit cu o bibicleta de la verii lui mai mari, ca cea din imaginea de mai jos.

Eu invatasem sa merg pe un Tohan, undeva pe la bunici, inconjurat de veri mai mari si de prietenii lor. Pentru ca nu puteam sa ajung la pedale si la sa, ma chinuiam sa stau pe sub cadru, dar stiam sa merg pe bicicleta si asta era cel mai important. Vecinii au invatat in cateva zile asa ca, de dimineata pana seara calaream cartierul pe biciclete. Nu ne trebuia nici mancare. Am si acum un genunchi care nu s-a vindecat niciodata pentru ca inainte sa cada coaja de la prima cazatura aparea a doua cazatura. Dadeam cu putin scuipat si uitam de durere. Oricum, multi ani am crezut ca scuipatul este cel mai bun medicament.

Dupa cum spuneam, mi-au zis ai mei sa nu dau bicicleta altor copii, sa nu mi-o strice. Si ceilalti vecini le-au spus copiilor lor acelasi lucru, dar, spre deosebire de mine, ei erau foarte ascultatori.

Dupa cateva zile de cand am terminat tunningul am inceput sa ii invat pe toti vecinii sa mearga pe bicicleta. Si nu pe bicicleta, generic, ci pe bicicleta mea. Pot insir zeci de nume de vecini, tinand cont ca doar pe scara mea eram 12 copii cam de aceeasi varsta, plus cei de la scara de mai sus plus cei de la scara de peste strada.

Uitasem acest lucru pana cand, acum cateva saptaman, un vecin care e plecat in Spania de mai bine de 20 de ani a venit in tara. M-a sunat fratele lui mai mic sa ma anunte. Ne-am intalnit la o bere si am stat la taclale pret de cateva ore. Fratele mai mic insemna mult mai mic, diferenta era de 5 ani, o diferenta mare tinand cont ca la ora aia noi aveam 9 ani. Am depanat aminitiri, ne-am adus aminte de toti vecinii, cei mai multi plecati in Spania, altii in Italia, unul in Australia.

Inainte sa ne luam ramas bun Claudiu, fratele mai mic al lui Cristi, cel din Spania, si-a adus aminte ca si el a invatat sa mearga pe bicicleta tot cu bicicleta mea. L-am rugat sa nu le spuna parintilor mei, carora le-am promis ca nu voi da bicicleta nimanui.