DACA DUTU E BINE…

Dupa inceperea anului universitar douazecinouasprezece – douazecidouazeci au inceput problemele care incep si se mai si sfarsesc atunci cand ai copii la facultate, asa cum se intampla, din fericire, si in familia mea. Problemele incep cu gasirea unei camere de camin, cu asa-zisa amenajare a acesteia, cu intrebari despre potentialii sau virtualii sau realii colegi de camera ai copilului, pentru ca stim ca toti copiii sunt buni, dar mediul si anturajul ii strica, cu intrebari puse de mama, de genul: ai perdele, ai fata de perna, aveti mop pentru spalat baia, cum va impacati la plata hartiei igienice, apoi cu sfaturi date tot de mama: frigiderul se spala din cand in cand, lenjeria de pe pat nu tine cat tine facultatea (care tine cat vrea ea, pentru ca si acum e valabila vorba: primii sase ani sunt grei, pana treci in anul trei), nu pleca nemancat la scoala etc. Apoi vin sfaturile data de tata, adica de mine: fa-le pe toate, dar ponderat, pentru ca acum e timpul sa le faci pe toate (chestia cu ponderatu’ e doar o obligatie de parinte), apoi sfaturi bazate pe biologie: spala-te pe dinti, nu-ti pune in cap, stai pe picioarele tale, nu pupa in cur. Mai in gluma, mai in serios le mai bag si pe alea old school: daca stii nu au ce sa iti faca, invata ca pentru tine inveti si asa mai departe.

Dupa ce pleaca fiu-meu la facultate imi aduc aminte cam cum se petreceau lucrurile acum douazeci si ceva de ani, cand eram si eu proaspat student.

Stateam intr-un internat de liceu, pentru ca am ratat aterizarea in Regie cand se faceau cazarile – asa erau vremurile, fara net si fara stiri – mi-a spus o vecina ca ar trebui sa plec la facultate, pentru ca a citit ea in nu stiu ce ziar ca a inceput anul universitar. Asadar, locuiam cu o mana de studenti intr-un internat de liceu din Bucuresti, undeva prin Rahova, un cartier nu atat de spalat ca Dorobanti si nici atat de nespalat ca Ferentari, exact o medie intre ele, o media ponderata care trgea spre Ferentari.  Faceam jumatate de ora pana in Unirii cu tramvaiul si inca jumatate de ora pe jos pana la Palatul Telefoanelor, ca sa putem da un telefon acasa. Dupa o ora de mers pana la receptor, inca o ora de stat la coada, imi venea randul la convorbire: salut, taica-meu. Salut, Dane. Ce faci taica-meu? Bine. Tu? Bine. Poti sa-mi trimiti niste bani? Cati? Cat poti. Da. Unde sa ti-i trimit? (adevarul este ca vorbeam fara cratime). La OP 78, adica la oficiul postal saptezecisiopt, pentru ca atunci nu exista Revolut sau plata prin OMV sau Paypoint sau BT pay sau si sau.

Imi spune taica-meu ca imi trimite maine niste bani si gata, caz rezolvat. Nici nu ajung in camin si sunt imprumutat cu jumatate din suma pe care urma sa o primesc la OP 78. Trei zile trec repede, pentru ca trei zile dura calatoria banilor din Constanta, de la taticu’, pana la Bucuresti, la mine. Dupa cele trei zile vin creditorii, adica colegii mei de camin, sa imi ceara sa le dau ceea ce am a le da. Ma duc repede la OP 78 si aflu, spre stupefactia intregului stadion, ca nu e bani. Vreau sa il sun pe alde taticu’, dar telefonul este la 4 statii de tramvai si la inca o jumatate de ora de mers pe jos. Cu un ultim efort ma urc in tramvaiul 32 spre Piata Unirii, il fentez pe controlor cat pot, cobor la capat de linie, imi continui drumul nestingherit dar foarte flamand pana la Palatul Telefoanelor si, cu ultimii lei din buzunar, reusesc sa ii smulg lui taica-meu raspunsul pe care il asteptam: banii sunt trimisi.

Mai trece o noapte de semi-foame, pentru ca colegii mei de camin, creditori si prieteni in acelasi timp, m-au ajutat sa supravietuiesc pentru a-si putea recupera ce aveau de recuperat si dimineata la prima ora ma prezint la OP 78, cu buletinul, cu carnetul de student si cu inca doi colegi carora aveam sa le dau o oarecare suma de bani si aflu ceea ce nu credeam ca o sa aflu: nu ai primit nimic. Nu disper, ma urc in tramvaiul 15, fara bilet, pentru ca banii de bilet erau dusi de mult, ajung in Regie si imprumut inca cativa lei de la un coleg de facultate, cat sa pot da un telefon acasa. Raspunde maica-mea: sarumana, mi-l dai putin pe taica-meu? Da. Alo, taica-meu, ai spus ca mi-ai trimis niste bani la OP 78. Da, ti-am trimis, stai putin sa caut hartia. Am gasit hartia. Ti-am trimis acum cateva zile niste bani la OP 87, cum mi-ai spus. Atunci s-a si intrerupt convorbirea, din lipsa de fise si din lipsa de nadejde. M-am intors in camin cu acelasi tramvai 15, tot fara bilet, aproape fara vlaga, dar cu multa speranta.

Urmatoarea dimineata, la prima ora, ram eram la OP 78, intreband-o pe doamna de acolo unde este OP 87, cel plin de banii de la taticu’. Vestea buna este ca exista OP 87, vestea proasta este ca se afla undeva prin Militari. Dar nici un efort nu este de pomana. Iau tramvaiul 32 pana in Unirii, fara bilet. Sar turnichetul de la metrou cum sarea Sotomayor peste stacheta de 2,4 m, cobor la Armata Poporului, intreb unde este OP 87, mi se spune ca mai trebuie sa merg o statie de metrou, fac un nou Sotomayor, ajung la OP 87 si aflu ca banii sant la o intindere de mana de mine, cu conditia sa prezint un buletin, buletin care se afla in camera de camin, de frica sa nu ma prinda controlul pe tramvai sau la metrou si sa mi-l ia. Urmez drumul spre camin cu metroul, cu tramvaiul, iau buletinul si carnetul de student (nu stiu nici acum cu ce ma ajuta carnetul de student), iau din nou tramvaiul pana la Unirii, iau din nou metroul fara a mi se mai parea buna gluma cu Sotomayor, cobor exact la Lujerului, iau banii de la adevaratul OP 78, adica de la OP 87 si gata: toata povara imi coboara de pe umeri. Ajung in camin tot cu sarit peste plata metroului si a tramvaiului, foarte obosit de atatea drumuri dar, in acelasi timp, multumit ca un soldat care si-a indeplinit misiunea. Si cand spun misiune cred ca exagerez putin, pentru ca era vorba doar de o mana de bani pe care ii datoram si pe care i-am si dat de cum am ajuns in camin. Urma, peste cateva zile, un nou telefon aflat la o distanta de o ora, catre parinti. Urma o alta asteptare de trei zile si urma o alta pendulare, poate ultima, intre OP 78 si OP 87.

Azi am auzit cea mai frumoasa vorba de la studentii romani: cat timp Dutu e bine, toti suntem bine.

Intrebarea mea a fost: dar cine este Dutu? Si mi-a raspuns fiu-meu: CARDUTU’

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *