JOCURI DIN COMUNISM

Duminica dimineata mi-am dus fata la ziua unei colege de clasa, bineinteles ca la un nou loc de joaca. Daca imi spunea cineva acum 20 de ani ca se va putea face o afacere din aceste locuri de joaca nu il credeam, la fel cu nu credeam ca o sa iasa ca ciupercile dupa ploaie atatea crese si gradinite particulare, after – schooluri, ateliere pentru copii si multe alte chestii pe care atunci nici macar nu mi le inchipuiam. Dar asta inseamna o parte din evolutia noii societati capitaliste si toti va trebui sa ne adaptam, sa le acceptam si sa profitam de noile aparitii.

Cand eram copil si o rugam pe maica-mea sa ma lase la vreun vecin sau coleg de clasa sa ne jucam cu vreo jucarie noua pe care si-o cumparase sau daca o rugam sa ma lase sa vin cu vreun prieten sa ne jucam in casa, nici nu voia sa auda. Trebuia sa luam noua jucarie, a lui sau a mea, si sa iesim in fata blocului lui sau al meu sa ne jucam. Cum adica sa ne jucam la interior? Cred ca la fel gandeau si ceilalti parinti ai copiilor de seama mea, asa ca toata gasca iesea la joaca in fata blocului. La fel ca cei care isi spun povesti din armata sau, doamne fereste, din puscarie, din razboi sau din practica cu cazare si isi aduc aminte doar de lucrurile placute, asa si cei de varsta mea isi aduc aminte doar de lucrurile placute intamplate in copilaria de tip comunist. Si dintre multele lucruri placute care ni se intamplau in perioada aceea, cel mai des in minte imi vin jocurile. Si cand spun jocuri nu ma refer la CS Go, Roblox, FIFA sau ce este acum la moda pe PC, Wii sau PS, nu ma refer la jocurile care se intampla in realitatea virtuala, ci la cele din realitatea reala, ca sa spun asa. In acea realitate daca erai lovit cu scoaba sau cu piatra plecata din prastia unui inamic chiar iti curgea sange, daca cadeai cu bicicleta chiar aveai un genunchi belit cel putin o saptamana, daca te lovea cineva la fotbal sau la rugby sigur iti iesea o vanataie sau, cum spuneau parintii, semne de buna purtare.

La inceputul anilor 80 se taia lumina in fiecare seara, pentru 2 ore, obicei care a tinut pana la finalul lui 89. In multe din acele seri, mai ales in cele de toamna si de iarna, ca la un semnal, ne strangeam toti copiii din scara la parter, unde incepea cel mai fascinant joc din acea perioada, baba oarba. Nici nu era nevoie sa ne punem ceva la ochi pentru ca nu exista nicaieri vreo sursa de lumina. Doua ore stateam catarati pe balustrade, culcati pe sub scara, facuti una cu vreun perete, agatati de tevile caloriferelor, fiecare dintre noi sperand sa nu fie el urmatoarea baba oarba. Interesant este ca era un joc mixt, fetele erau tratate la fel ca baietii. Chiar daca ne strangeam deseori si mai mult de zece copii, nu existau dracuieli sau injuraturi sau suparari. Cele doua ore treceau foarte repede, urmatoarele 22 de ore, pana la viitoarea runda, parea ca se scurg mai greu. Asta era singurul joc indoor, asa ca voi trece la cele outdoor, mai multe si mai spectaculoase.

Nu vreau sa spun despre fotbal, victoria, obligatea, 21 sau orice alt joc care se trage din fotbal, vreau sa spun doar despre jocurile, nu sporturile, pe care le jucam la gramada, fete si baieti.

Aveam un bazin olimpic in cartier, bazin pe care il frecventam destul de des, uneori cu bani, alteori cu saritul gardului, in functie de cate sticle sau borcane gaseam sau nu gaseam in debara. Jucam mai de fiecare data un joc pe care l-a denumit un baiat care cred ca nu era prieten bun cu gramatica, joc care se intitula “ce face unul face toti”, adica unul sarea de pe blocstart cu o mare scalambaiala, ceilalti erau obligati sa il copieze si toti ne stricam de ras. La aproape fiecare saritura luam cate o gura de apa cu clor, cand ieseam din bazin ne curgea apa din nas cateva minute, ne usturau ochii ore bune pentru ca nimeni nu avea ochelari de inot de la Dechatlon insa abia asteptam sa reluam a doua zi jocul.

Alt joc mixt era, pana la o varsta, lapte gros. Acum am ceva dureri de spate, dar refuz sa cred ca ar putea sa mi se traga de la celebrul joc din copilarie. Aveam un stalp de iluminat in fata blocului si acolo ne strangeam pentru a ne rupe unii altora spatele. Nu tin minte ca vreodata unul dintre noi sa se fi plans sau sa se fi accidentat.

Sigur tineti minte un al jos celebru in timpurile alea, cucii se numea, cu doi jucatori care aruncau mingea unul spre altul, incercand sa ii loveasca pe cei care se aflau intre ei, in acelasi timp incercand sa evite prinderea, de catre cei din mijloc, a mingilor aruncate catre ei, pentru ca astfel cei din mijloc mai castigau o viata. Cel lovit trebuia sa treaca in locul celui care l-a lovit, asa ca jocul putea dura la nesfarsit.

Chiar daca ne era greu sa gasim noua pietre pe care sa le punem una peste alta, uneori ne iesea si lucrul asta si incepea jocul intitulat, fara prea multa inspiratie, noua pietre. O echipa arunca cu mingea si incerca sa darame cat mai multe pietre din turn, apoi urma incercarea de a-i lovi pe cei din echipa adversa cu mingea in timp cei ei incercau sa reconstruiasca turnul facut din cele noua pietre. Cel mai frumos era cand cel mai indemantic era inconjurat de ceilalti coechipieri si nu reusea sa puna ultimele pietre si era lovit cu mingea de catre adversar cu cateva secunde inainte sa se bucure. Jocul se relua si se tot relua pana cand unul dintre noi era chemat de la geam de vreun parinte.

Un alt joc mixt era ascunsa, ascunselea sau, cum spun copiii in ziua de azi, vatia. Primul punea ochii, ultimul scapa turma sau urma, nici acum nu stiu sigur cum spuneam. Ce tin minte e ca ma certa maica-mea cand ne schimbam hainele cu alt copil pentru a-l face pe cel care punea ochii sa sparga oalele. Tin minte, de asemenea, scandarile “ceapa, ceapa, stai in groapa” sau “usturoi, vin’ la noi”, scandari pe care le stia si cel care punea ochiii si pe care, in mintea noastra, il deturnam de la locul unde era ascuns cineva scandand pe invers. Ne credeam destepti la varsta aia si ne distram si ne radeam doar de dragul rasului. La inceputul jocului ne numaram, sa vedem cine pune ochiii. Erau multe numaratori, imi aduc aminte doar de cateva: pe capetele noastre trece un tramvai, in ce directie mergea-acel tramvai apoi un marinar de la marina avea si el o balerina, si balerina ii canta nu mai stiu ce urma. Mai era si numaratoarea cu antantirimogodan caracarasi principala morengo tango. Sunt sigur ca toti prietenii de la bloc si-o amintesc.

Doar vreau sa reamintesc in cateva cuvinte de “tara tara vrem ostasi”, un joc dupa care parea ca fiecare dintre noi are mainile putin mai lungi decat le aveam la inceputul jocului.

Ultimul joc de care vreau sa spun cateva cuvinte este elasticul. E adevarat ca era un joc de fete, dar la blocul nostru era un joc mixt. Cum fetele puteau juca lapte gros si noi puteam sa jucam elasticul. Cati mai tin minte cum se facea 9? Eu sigur tin minte.

Ma mai intreaba fiu-meu cum era pe vremea comunismului si de fiecare data ii povestesc despre lucurile urate, despre cozile la care stateam, despre faptul ca vedeam de cel mult doua ori pe an banane si portocale, despre faptul ca bataia era la moda, atat la scoala cat si acasa, despre cum se oprea curentul, in general despre greutati. Sper ca data viitoare, daca voi fi inspirat, sa ii povestesc si despre lucrurile frumoase care ni s-au intamplat. Sigur nu sunt putine, trebuie doar sa cautam printre amintiri.