LECTII DE INOT

Stiu ca nu mai e la moda sa isi faca copiii vacantele la bunici. Exista tabere de supravietuire, excursii la Viena sau in oricare alta capitala europeana, tabara de engleza unde altundeva dacat in Anglia, cam orice ar putea alege parintii, mai putin vacanta la bunici. Am impresia uneori ca ne e rusine, ca dorim sa negam trecutul si copilaria noastra, ca tinem cu tot dinadinsul sa spunem ca nu e bine ceea ce stim si simtim ca a fost bine. Inteleg si de ce a disparut aceasta moda: pentru ca, in cea mai mare parte, bunicii de atunci sunt la loc cu verdeata si parintii nostri de acum, bunicii copiilor nostri, se chinuie in vreun apartament semidecomandat sau in cine stie ce sat depopulat si uitat de lume, asteptand de la copiii lor, fostii nepoti care isi faceau vacantele la bunici, sa ii mai ajute cu ceva bani de mancare sau de medicamente. Asta este scenariul majoritar, am vazut si ceva exceptii (multumesc, taticule!). Despre vacantele la bunici vreau sa scriu cateva randuri. De fapt despre vacantele de la o sora de-a bunica-mii, pentru ca bunica-mea m-a crescut pe mine si pe sora-mea in apartamentul confort doi, din randurile de mai sus.

Dupa cateva ore de la sfarsitul anului scolar din clasele primare incepea facutul bagajelor, fara prea multre vorbe, fara nici un sfat. Plecam la “bunici” la Moldova. Faceam cu trenul cel putin o vesnicie pana la Suceava, urma un sfert de vesnicie cu rata pana la Siminicea, un sat in care se vorbea o ucraineana arhaica, asemantoare cu lipoveneasca, aruncat in mijlocul unei campii, invecinat la o margine de o padure, la cealalta margine de Siret si de un parau. Stiu ca, in mod normal, trebuia sa mai existe inca cel putin o margine sau doua, in functie de forma satului, dar nu m-a mai interesat pentru ca nu am gasit nimic mai interesant decat cele doua margini pe care le descoperisem. Eram, eu cu sora-mea, copiii de la oras: imbracati frumos, cu incaltari si cu sosete, cu unghii taiate regulamentar, cu periuta de dinti la noi, cu culegerea Olivotto in geamantan, cu oarecare scarba de ceea ce ne inconjoara, de omizi, de gainat sau balegar, de praf sau de noroi, de urzici, de sarma ruginita care se desprindea greu din putinele locuri unde aveam carne. Scarba si sila dispareau imediat ce simteam primul gainat care urca printre degetele de la picioare. Si acest lucru era permis pentru ca dupa prima noapte dormita eram obligati sa respectam datinile satului: fara incaltari pana la toamna in partea de jos si cu cel mult un maieu in partea de sus. In maxim o saptamana eram de-ai locului. Si cand spun de-ai locului nu ma refer doar la vestimentatie si la incaltaminte sau la lipsa lor, ma refer la felul de a trai: se traia mai rar, timpul trecea altfel decat la oras, se saluta mai des, se saluta toata lumea cu toata lumea de cate ori se intalnea, se multumea totdeauna si nu am auzit pe nimeni sa se planga vreodata. O data la nu stiu la cate zile mergeam ca varul Iuli cu vaca la pasune, cu trezire la ora 5.00. Era o mare emotie pentru ca simteam ca avem o responsabilitate. Nu stiu cine facea socoteala dar, o data la o perioada, vacarul satului era insotit catre pasune de un proprietar de vaca din cireada satului. Pentru noi, cand mergeam dupa vaca, in fiecare zi lucratoare, era o mare joaca dar, nu stiu cum, cand eram ajutorul vacarului, totul parea altfel: trebuia sa avem grija sa nu intre vaca in porumb, in lucerna sau in orice alta parcela unde nu trebuia sa intre. Eram mult mai responsabili, cam cum eram cand eram la scoala elev de serviciu, comparatie mai slaba calitativ nu am gasit. Si acum despre lectia de inot.

In drum spre cireada trecem pe langa un parau care avea o bulboana, o groapa sa zicem, cu adancimea de maxim 2 m, fata de adancimea normala a paraului de maxim 50 cm. Acolo ne strangeam cei 7 – 8 baieti sa ne racorim. Tot acolo coceam ceva porumb, pe care il culegeam pe drum, cei mari trageau cateva fumuri de Carpati sau Amiral, apoi incepea scaldatul. Acolo am fost impins de cei mai mari in apa, ei crezand ca stiu sa inot pentru ca veneam de la malul marii. Acolo si atunci a trebuit sa ies inot pana la mal, asa ca in maxim 30 de secunde am invatat sa inot intr-un stil specific inotatorilor incepatori: cateleasca, cum se zicea in zona.

Dupa multi ani am realizat ca in paraul respectiv se deversa toata mizeria de la CAP-ul care se afla cu cateva sute de metri in amonte. Cred ca si din cauza asta apa avea o densitate mai mare pentru ca, pe oricine intrebam din gasca noastra din sat, imi raspundea ca a invatat sa inoate la bulboana, in parau.

Baiatul meu a invatat sa inoate intr-o piscina de la un hotel de 4 stele, alti copii de-o seama cu el la IAKI sau la alte piscine sofisticate, finalul este la fel de bun: stiu sa inoate. Intrebarea este daca, dupa multi ani, cand vor fi intrebati de copiii lor unde au invatat sa inoate isi mai aduc aminte. Pentru mine e inca foarte simplu: la bulboana in parau.